“Ai mai știut drumul până aici?” Așa îmi spune bunica mea că a trecut mult de când nu am mai fost pe la ea. Are dreptate, întotdeauna mă pierd în viața orașului și cred că ne-am văzut acum câteva săptămâni, dar adevărul este că reușim să ne vedem doar de câteva ori pe an. Vorbim mai des la telefon sau aflu de la mama ce se mai întâmplă pe la țară, deși ne despart doar vreo 250 de km.
Bunicul nu mai este aici, a plecat fără să trăiască o dorință pe care o avea pentru mine, dar undeva în sufletul meu știu că mă va înțelege. Avea ceasul lui, trăia în timpul lui și o făcea bine, cu o precizie greu de înțeles, dintr-un loc unde timpul pare că a stat în loc. Îl găseam întotdeauna la poartă, știa că voi ajunge în curând, deși nu îi spuneam ora la care plecam din București. Am simțit ceva în trăirile lui, era genul de om care se îneca în lacrimi, acea emoție care te mișcă și pentru asta am reușit întotdeauna să-l iert pentru greșelile pe care le făcea. A muncit mult ca majoritatea oamenilor care au crescut și trăit viața la țară, se punea să mănânce doar după ce terminam noi, întotdeauna am admirat acest gest chiar dacă la început mi-a fost greu să înțeleg, dar după mi-am dat seama că sunt obiceiuri care au rămas din vremuri mai grele în care doar așa se liniștea după ce știa că a putut să asigure masa în familie.
Pe bunica o simt mai rece, deși știu că mă iubește foarte mult și a făcut tot ce a putut pentru binele meu în copilărie, cred că la ea se simte tăria omului care a organizat casa, cea care l-a luat de mână pe bunicul meu și a ținut familia unită.
Copilărie
Intru în casă și nu uit să mă aplec, intrările au rămas mici, făcute pe înălțimea bunicilor, exact cât ai nevoie, fără să pierzi din spațiul camerelor și cât să te simți într-un loc intim, personal. În stânga o diplomă a mea de la școala generală. Scrie pe ea “diplomă de copil cuminte” primită într-o iarnă în care mai credeam în Moș Crăciun. În dreapta este soba, am fost fascinat de zona asta, puneam lemne pe foc mai mult decât era nevoie și adormeam într-o căldură sufocantă, dar eu eram mulțumit să aud sunetul din interiorul sobei. Pe pereți văd tablouri mai vechi, reușesc să reucunosc cam pe toți din familie. Apar și eu în 2 dintre ele, sunt făcute prin școala generală, și deși le cunosc bine, întotdeauna îmi provoacă un zâmbet. Tablourile bisericești au și ele locul lor, în aceste zone unde religia a rămas pură și probabil transmisă corect de preoți cu har.
Sunt atât de multe lucrurile simple aici, care poate par banale, copilărești, dar într-o perioadă în care dorința de a mima viața frumoasă este la tot pasul, ajungi doar să te bucuri că ai văzut un cer curat, plin de stele, că te-ai văzut cu bunica ta care te crede un copil cuminte și îți spune să rămâi așa, deși știe că ai trecut de 30 de ani și tu știi că în treaba asta de om cuminte ai avut foarte mult de pierdut.
Prin bunicii mei se vede copilăria mea, ei au suportat trăirile mele la vârsta la care te schimbi în fiecare zi, ei sunt cei care au acceptat orice, iar prin ei reușesc să-mi dau seama astăzi cât de valoros este timpul. Sunt norocos că am acest loc de unde să îmi iau energie, unde să vin și mă regăsesc, de unde să plec și să-mi las în lacrimi toate grijile pentru că locurile unde te-ai format spun totul despre cine ești astăzi, cu bune și cu rele, iar amintirile te fac să-ți asumi cine urmează să ajungi.
Poate pare fără sens acum, dar aș fi vrut să mă cunoști mai bine…
